Jocul necromantilor

Jocul necromantilor (al doilea volum din seria Cronici din Voss) de Andrei Mazilu La solicitarea fanilor, Andrei Mazilu reviziteaza Arhipelagul Voss cu romanul Jocul necromantilor, caci multe lucruri au ramas nerezolvate dupa ce eroii au iesit din scena la finalul romanului Anotimpul pumnalelor. Dupa Cadere, Imperiul se confrunta cu si mai multe forte oculte hotarate sa distruga definitiv echilibrul dintre Bine si Rau. Pana si zeul Moarte se simte neputincios in fata haosului ce pare ca vrea sa consume sufletele tuturor muritorilor. Dar Thanos are propriile lui arme: Ordinul Corbilor, compus din cinci asasini ce au un singur scop – mentinerea balantei Creatiei cu orice pret. Intotdeauna exista un rau mai mare, iar vechi dusmani pot deveni prieteni atunci cand se confrunta cu Intunericul absolut. Pumnalele taie in carne vie, jocuri politice se fac si se desfac, mistere vechi sunt scoase la iveala si noi eroi isi fac aparitia. Personaje memorabile, o cursa pe viata si pe moarte, o poveste de dragoste cum putine mai sunt si un univers fantastic de o profunzime tulburatoare. In 2016, putem afirma, fara ezitare, ca Anotimpul pumnalelor de Andrei Mazilu este, incontestabil, cel mai bun roman romanesc din aria fantasticului/neofantasticului intunecat, aparut in anul 2015. Reactiile pozitive ale fanilor (nu putini) l-au „deturnat” pe Mazilu de la anumite planuri ale sale, caci reintoarcerea grabnica in Universul Voss i-a fost ceruta cu insistenta. Si, iata, avem acum Jocul necromantilor. Aceiasi „(anti)eroi exceptionali in imprejurari exceptionale” (carora li se alatura altii noi, nu mai putin interesanti), un alt antagonist (doar intrezarit pe parcursul Anotimpului, formidabilul sectant Turek, inamic teribil si nenatural al chiar Zeului Mortii), aceiasi varci (contracarati de moroi si de varcolaci, de data aceasta), acelasi carusel al fantasticului si al tehnologiilor (voit) anacronice, al melancoliei poetice, al dezechilibrului si al dinamismului (intr-un melanj evident beletristic), aceeasi alegorie sociala, dar o cu totul alta poveste – Mazilu pastreaza destule dintre principalele calitati ale Anotimpului, inovand totodata pe mai multe planuri. Romania are in Serban Andrei Mazilu un scriitor care, raportat atat la creatiile similare de pe plan national, cat si la cele impuse de literatura universala contemporana, continua sa mentina stacheta ridicata. Oliviu Craznic – Scriitor si critic literar specializat in literatura fantastica Stiam ca multi dintre cei care citisera visceralul clockpunk Anotimpul pumnalelor cerusera o continuare si ca, de cele mai multe ori, o continuare fortata nu iese bine. Jocul necromantilor insa are aceeasi consistenta cu a predecesorului sau, aceeasi forta narativa, aceeasi grandoare a scriiturii si a lumii infatisate. Nu are nimic adaugat din seceta creativa, din dorinta de a acumula pagini, din obligatia de a duce la bun sfarsit o carte care poate ca nu exista in planurile initiale. De la conceptie la executie, este un exemplu de cum se scrie un sequel. Ceea ce impresioneaza la Serban Andrei Mazilu este amploarea, scara la care scrie, de parca asterne pe pergament mai multe fraze in acelasi timp. Pana si spatiile dintre cuvinte par a nu fi aer, ci o materie solida sau un clei care uneste locuri, fiinte si actiuni. Atmosfera este atat de bine cladita, incat te apasa si te inconjoara, ii simti pulsul, aerul inecacios, textura molateca, rugina si vascozitatea, de multe ori fara a mai fi nevoie de completari din partea naratorului — mana iti atarna de greutatea revolverului, desi nu-ti spune nimeni ca e greu, la fel percepi caldura si frigul, ascutisul sau amarul, pentru ca esti acolo, nu confortabil intins pe canapea, doar cu o carte in fata. George Cornila