Vesti din Utopia

Liviu Nanu isi pastreaza umorul cand scrie, chiar daca subiectele despre care o face sunt, deseori, grave. Dar nu fata lunga si trista, nu morga si aerul solemn dau „chip” poeziei sale, ci un soi de energie generata de seninatatea barbatului trecut printr-o viata din care a inteles lucrurile esentiale. Despre aceste lucruri e vorba, de fapt, in cartea sa, iar cine cade in capcanele hazului, ironiei, rasparului, bascaliei, pe care Liviu Nanu le intinde in versuri, ar trebui sa mai citeasca o data. Si inca o data. Nu-i o pedeapsa, ci un rasfat.* Robert Serban„Daca vrei sa le spui oamenilor adevarul, fa-i sa rada, pentru ca altfel te vor omori”, zicea Oscar Wilde acum un secol si ceva, contemporan fiind cu al nostru romantic Eminescu. Poetul Liviu Nanu, fiind dintre cei care cred ca poezia nu inseamna doar lucruri serioase spuse pe un ton serios, premediteaza in textele sale un joc intre patetism si ironie, intre vadirea sentimentelor si parodierea lor, intre lucruri serioase spuse in joaca si detalii fara importanta deosebita, prezentate la modul serios. Un practicant al autoironiei fine ca modalitate poetica, Nanu transforma detaliile biografice intr-un spatiu-suport pentru acele lucruri esentiale spuse ironic, mizand pe efectul estetic al acestui contrast. Tehnica folosita se bazeaza pe colajul optzecist, trecut printr-un fel de filozofie a absurdului a la Camus sau Kafka. Poetica lui Liviu Nanu se bazeaza, in special, pe reinterpretare, pe schimbarea luminii scenice care cade asupra unor teme uzitate in alte varste ale literaturii. Asadar, incearca o decontextualizare si o recontextualizare a unor elemente romantice – luna, umbra –, insa fara a rezulta ceva neoromantic, intrucat nota ironica e omniprezenta. O anumita obsesie a elegiei si a reinterpretarii elegiacului face ca melancolia sa fie trecuta printr-un filtru pictural al „artei naive”. Se aude vocea unui copil mare si trist, dar nu e o tristete elegiaca, ci una candida, aproape euforica, deci, contradictorie si capabila de a potenta sensurile deja existente. Desi in textul cu care se incheie volumul declara, mai in gluma, mai in serios, ca postmodernismul s-a sfarsit cu el, prin toate cele amintite mai sus, Liviu Nanu se incadreaza perfect in tendintele postmoderne eclectice, care domina inca literatura noastra.* Mihai Curtean