Lucy

Nu demult, in 2019 (dar de-atunci a trecut o era), Teodora Coman spunea ca o adevarata schimbare a realitatii „nu poate avea loc decat cu disparitia omului din peisaj”. Cu acel vizionarism discret, dar raspicat, care a consacrat-o, Teodora Coman a trecut dintr-un biografism al constiintei (Cartita de mansarda, 2012), printr-o destructurare (civica) a eului, definit intr-un mediu si o generatie (foloase necuvenite, 2017), spre o maturitate a refuzului etic, o privire in ochi a puterii politice (soft guerrilla, 2019). In Lucy, noul sau volum, vizionara de pana acum vede deopotriva in pre-umanitatea noastra de acum trei milioane de ani, cand a fost descoperita „bipeda Lucy”, si in post-umanitatea pe care o prevestise nu demult. O post-umanitate nostalgic-digitala, pastrand inca reflexe pre-apocaliptice precum patriotismul, limbajul articulat, scrisul liniar, emotia, prietenia, libertatea, adevarul, constiinta… Ea scrie insa tot acum si aici, privindu-ne direct in ochi, iar lucrurile esentiale pentru noua Lucy devin brusc esentiale si pentru noi. E unul dintre multele lucruri uimitoare pe care le face poezia Teodorei Coman si pentru care ii sunt, mereu, recunoscatoare. Simona SoraLucy e arheologie: povestea acestui santier poetic incepe acum mai bine de trei milioane de ani, odata cu descoperirea australopitecului femela din Etiopia, arhetip al speciei, traverseaza pliurile timpului, trece prin prezentul unde compasiunea e aratata printr-un SMS taxabil, intr-o tara a dezechilibrului patologic dintre emotional si gestual, dintre continut si titlu, apoi foreaza intr-un viitor cu anotimpuri incerte, excedate si peisaje napadite de santiere de constructii. Lucy e arheologie. Bogdan-Alexandru Stanescu